am voie să fiu așa cum sunt

Senzația de penibil dureros – Scurt exercițiu de autocunoaștere

Eram de dimineață într-un restaurant de tip fast food și căutam un loc cu priză pentru că aveam de gând să îmi beau cafeaua și să scriu un articol pentru blog(altul decât acesta).

Un bărbat m-a văzut și mi-a atras atenția că este o priză chiar la masa din spatele lui așa că m-am îndreptat într-acolo. Pe masă era o tavă cu ceva ambalaje și resturi de mâncare. Am luat tava și am mutat-o pe altă masă. În acest moment, domnul, care era lângă mine, lansează un discret ”nu”, pune mâna pe tavă și o duce la coșul de gunoi. În acel moment am simțit cum se instalează senzația de penibil dureros.

Există și penibil nedureros?

Nu știu. La mine doare de fiecare dată, doare tare.

Vă puteți întreba cum e cu penibilul? De unde penibil? Doar nu m-a văzut dezbrăcată.

În capul meu, și poate, și al unora dintre voi, penibilul este cumva asociat cu pudoarea. Vă mărturisesc cu sinceritate că nici măcar nu asociam această senzație, trăită destul de des de-a lungul vieții mele, și cuvântul ”penibil” până ce nu am început autocunoașterea în cadrul formării de psihoterapeut. Este probabil din pricina educației pe care am primit-o. În cursul ultimilor ani am observat(atenție nu emit o teoremă, pentru care aș avea nevoie de ceva dovezi obținute într-un anumit fel, ci este vorba despre o observație personală) că mulți dintre români nu sunt înclinați spre introspecție. Nu ne stă în obișnuință să ne uităm la noi, la ce și cum simțim, în diferite situații. Probabil pentru că nu am fost învățați să facem asta și, uneori, chiar sancționați pentru că faceam așa ceva.

În ce mă privește, la mine în familie, aplecarea aceasta ”excesivă” către sentimente, adică menționarea cuvintelor ”m-am simțit…”, era rapid taxată cu ”bine, bine, te-ai simțit…, dar ce-ai făcut?”. Concluzia era că e mult mai important ce faci decât cum te simți, așa că am acordat destul de puțină atenție acestui ”aspect”. Lucrurile au stat cam la fel și la școală. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată întrebată la școală cum mă simt. Tema ”sentimente” pur și simplu nu a fost abordată, nu a existat.

Deci

  1. Nu prea am avut exercițiu în a mă uita la mine.
  2. Nu prea mă uitam la mine în aceste situații anume, pentru că durea, și nu doream să retrăiesc durerea. Am preferat să ”o bag sub covor”.
  3. Cu timpul, am învățat că penibilul și pudoarea nu sunt același lucru și am găsit curajul să mă uit la unele din situațiile în care m-am simțit penibil.

De ce să doară penibilul?

În cazul de față

  • Un domn mi-a atras atenția, cu un ”nu” discret, că nu este potrivit să mut tava de pe o masă pe alta.
  • Eu mi-am zis, nu la fel de discret, ”Ce om de nimic ești! Nu ești în stare nici măcar să respecți reguli de bază într-o societate civilizată”

Diferența este foarte mare între cum mi-a fost adresată observația și cum am primit-o eu. Ca să fiu un om de ”ceva”, ca să fiu om, în fond, trebuie să fiu într-un anumit fel. În cazul de față trebuie să fiu, de fiecare dată și fără excepții, un cetățean responsabil. Dacă nu sunt așa, de fiecare dată și fără excepții, atunci nu sunt un om ”bun de ceva”, nu sunt om.

Cum dom-le, cum adică? Cine zice?

Păi zic mama și tata și doamna învățătoare și doamna profesoară și domnul profesor și bunica și bunicul și mătușa și unchiul și…

Și cum ne-o spun:

”Copiii cuminți nu fac mizerie sau gălăgie!”

”Copiii cuminți mănâncă cu gura închisă și nu vorbesc la masă!”

”Copiii cuminți învață bine și iau note bune!”

Trebuie să fii și tu copil ”cu minte” și să iei note bune”

Nu ești bun dacă nu iei note bune.”

Am ajuns la ”nu ești bun”.Mesajul acesta nu rămâne ignorat. Mulți dintre noi îl purtăm cu noi viața întreagă. Este acea voce aspră care ne spune: ”ce om de nimic ești!”. Vocea asta ne transmite că nu e voie să fim așa cum suntem ci trebuie să fim conform normelor, altfel riscăm să nu mai fim deloc.

Revin: de ce doare?

Pentru că nu e voie să fiu așa cum sunt eu, nu e voie să fiu acea persoană care mută tava de pe o masă pe alta niciodată, în nici un fel de situație. Dacă aș face asta, dacă aș fi acea persoană care face asta, aș fi, conform acelei voci, ”de nimic” iar asta doare taaaare.

Concluzie

  • În momentele în care se instalează acea senzație de penibil dureros, să încercăm să suportăm, măcar pentru un moment, durerea, să luăm act de faptul că ne doare. Mai apoi ne putem apleca asupra mesajului acestei dureri.
  • Când acea voce ne ceartă, ne putem întreba ”Are oare dreptate? Este oare corect ce spune?”
  • Când vorbim cu copiii noștri să ne alegem momentul potrivit, cuvintele potrivite și tonul potrivit. Copiii au nevoie de limite. Acestea le oferă suport și stabilitate. Iar rolul nostru, ca părinți și educatori, este să punem limite. Depinde de noi când și cum punem aceste limite.

Nu uitați: având grijă de voi, aveți grijă de copiii voștri.

Loredana

P.S. Pentru consiliere,psihoterapie sau consultanță în alăptare mă găsiți la 0784 318 318

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *